Faptul că nu mi-am trăit viața cum trebuie îmi macină, persistent, gândurile

M, 20, crescut în mediul rural, acum sunt în primul an de facultate.

Încă din copilărie m-am considerat o persoană ciudată. Fost adept al izolaționismului, mi-am neglijat viața socială la cote maxime. Deși îmi place să petrec timp în jurul persoanelor cu care împărtășesc interese comune, nu am simțit niciodată sentimentul reciproc îndeajuns încât să leg prietenii de lungă durată. Astfel, am ajuns să-mi trăiesc circa un sfert din viață fără a ști ce înseamnă să ai pe cineva lângă tine, să te poți distra cu oameni apropiați. Singurele aspecte pe care le pot discuta lejer într-o discuție sunt: oportunismul (am putut obține bani din mai multe domenii și chiar rezerva câțiva în contul bancar, ador să mi se expună o situație și să sfătuiesc, să încerc să o privesc din mai multe unghiuri); și viziunea politică (i luv talking about this, dar nu prea găsesc interlocutori în rândul studenților).

De curând, încerc să-mi îndrept comportamentul. Progresele sunt infime. Frecvent intru în atacuri de panică când merg să mă bag în seamă la facultă, în unele momente vocea începe să-mi tremure, câteodată chiar și corpul. Uneori am impresia că sunt autist. Observ des expresia de dezgust sau "wtf?" pe fețele interlocutorilor. Încercările de socializare reușesc doar să mă împingă înapoi spre singurătate.

Totuși, mă compătimesc că încerc să repar asta la mine. Motivul de care nu mă pot compătimi este trecerea ireversibilă a timpului. Am ajuns un căcat, nu pot să-mi scuz asta. Încerc să aplatizez situația, gândindu-mă că vina nu îmi aparține în totalitate, cum fiecare persoană este un produs al creșterii de către părinți, dar... degeaba. Când mă uit în jur, nu pot simți decât invidie către indivizii "mai realizați", cu o viață socială stabilă, prieteni în jurul lor, cât și existența unor talente dezvoltate sau unui bloc cultural mult mai amplu. Eu nu am avut parte de nimic din acestea.

Consider că singura problemă peste care nu putem trece este timpul. Singurătatea ne distruge ușor, ușor. Nu este niciodată prea târziu să treceți peste. Nu repetați greșelile pe care le-am făcut eu. Știu că într-o bună zi voi fi împreună cu persoana iubită, voi avea oameni buni lângă mine, și voi lăsa în urmă gândurile negre ce-mi vizează trecutul.